Vreau să vă povestesc de zilele în care stăteam ud leoarcă și asta nu conta pentru că era mai faină senzația dată de coborârea de pe deal, de oprirea prin căzătură, că altfel nici nu știam nici nu puteam să mă opresc și de râsetele prietenilor cu care ieșeam la zăpadă. Si nu răceam aproape niciodată!
Atunci expresia “hai afară la zăpadă” chiar avea sens și nu era nevoie ca cineva să o spună de două ori pentru că după prima strigare, la noi pe uliță, ne strângeam cel puțin 8 băieți, fiecare cu ce avea. Sanie din lemn, cameră de la roțile mășinilor, saci umpluți cu paie, schiuri sau pur și simplu o pereche de pantaloni din fas care să alunece bine. Echipați cu de toate ieșeam în gașcă și ne îndreptam spre “poalele Heniului”. Aveam foarte multe locuri numa bune de transformat în derdeluș sau pârtie de schi.
Îmi amintesc că prima mea pereche de schiuri a fost o pereche pentru schi fond, albastru cu alb, deoarece la școală, încă din clasa 3-a, am început să practic schi fond și profesorul ne mai lăsa din când în când, în special peste weekend, să le luăm acasă. Vă imaginați cum coboram eu dealuri cu asemenea schiuri. Era o plăcere nebună să cazi cu ele. Erau subțiri, lungi, cu legătură doar în partea din față a papucilor (nu aveam clăparii mei). Așa că îmi luam o pereche de adidași mai mari care se puteau prinde în singura clemă existentă. Fără excepție, la fiecare coborâre, luam câte o trântă zdravănă și nu puteam face altceva decât să mă bucur de ea. Mă ridicam și continuam. Ce telescaun, ce teleschi, ce benzi de urcare sau babyschi. Urcam dealu pe jos cu schiurile în brațe și cu bețele atârnate de ele. Și nu era deloc ușor sau simplu. Cu cât era mai abrupt dealul și mai fain la coborâre cu atât mai greu era la urcare.
A două pereche de schiuri, după ce am mai crescut puțin a fost o pereche de schi alpin “Reghin” care erau ale tatălui meu și cu care eram vedeta satului. Erau aproape noi. Nici la ele nu aveam clăpari așa că luam bocancii de armată tot ai tatălui și cu ăia mergeam la schi. Bocancii aveau multe kilograme și îmi amintesc că abia îi puteam ridica. Ei bine, cu ei în picioare trebuia să urc dealul ca abia apoi să mă pot bucură de coborâre. Era un chin, dar era un chin plăcut și plin de amintiri frumoase.
V-am spus toate astea amintindu-mi cu drag de acea perioadă și de cât de mulț mi place să schiez. În fiecare iarnă, mai nou doar în săptămânile când merg la Cluj, fug repede la câte o tură de schi și mă bucur de toate facilitățile pe care acum, acest superb sport, le oferă. Telescaun, pârtii bătute, Apreschi, cazare și tot ce îți poftește sufletul. Fac asta aproape de Cluj, la Buscat, unde mă pot bucura de oameni faini și condiții pe măsură. Este locul apropiat de sufletul meu și la fel de important că e aproape de Cluj. Maximum o ora cu mășina dacă merg încet. Așa că de fiecare dată când am posibilitatea îmi iau cazare să mă pot bucura și mai mult de vinul fiert, ciubărul cu apă caldă de lângă pârtie și de mâncărurile gătite că la mama acasă.
Astăzi mi-am planificat zilele din februarie când o să fiu la Cluj și evident că urc pentru câteva ture.
Poate ne vedem acolo. Dacă nu, vă doresc să vă bucurați de iarnă, de zăpadă și de schi.
Zâmbete multe și pârtii bătute!
[Best_Wordpress_Gallery id=”31″ gal_title=”Buscat”]