Am văzut fiecare prietenie legată cu copiii de acolo și am intermediat certuri și împăcări. Am colorat cu cretă pe asfalt, am umplut caiete cu desene, am ascultat muzică, am făcut plimbări, am tras sania, am ras și plâns împreună. Am fost mâna pe care să o prindă prima dată sau trupul pe care să îl îmbrățișeze atunci când era nevoie. Ieri, pentru prima dată în 6 ani și 8 luni, m-am urcat în mășînă, după multe ore de amânare și taraganare, mult timp în care îmi venea să introduc cerere de concediu, și alte găselnițe prin care să rămân mai mult. Într-un târziu am plecat privind în oglinda retrovizoare cum fiica mea se îndepărta de mâna cu prietenele ei și mă saluta frumos cu dorința de a petrece zile frumoase la țară, la bunici. Pupicii și îmbrățișările nu au fost suficiente și nu o să fie niciodată. Poate e târziu că asta se întâmplă acum sau poate că e devreme. Habar nu am și nici nu mă interesează, ci mă interesează imperfecțiunea pe care o trăim și care ne pregătește pentru această lume imperfectă. În momentul plecării o parte din mine a rămas acolo, a rămas alături de ea, a rămas să își asume responsabilitățile și să preia mereu orice dificultate sau bucurie. Golul din stomacul meu persita, dar este acest gol care îmi face bine, îmi da o stare de nerăbdare, de tremur și de nesiguranță, dar totodată ma aduce cu picioarele pe pământ și îmi face sufletul să crească la fiecare poză sau telefon care aduce vești. Sunt recunoscător că îmi pot acceptă imperfecțiunea unui #tatadefata și astfel fiica mea o să fie pregătită pentru lume imperfectă.
